Ploua. Cu picături mărunte şi rare, însă vântul sufla puternic din faţă şi transforma totul într-o vijelie. Andrei mergea uşor aplecat printre stropii de ploaie, dar vântul îi era parcă împotrivă, vrând să-l oprească. Ştia el ce ştia. Ajunse într-un final în parc, bine îmbibat cu apa ce i se scurgea şiroi de pe faţă pe tot corpul. Ploaia se oprise, iar vântul adia uşor. Era răcoarea perfectă după o zi toridă de vară.
Acolo o văzuse pe ea stând pe o bancă la umbra unui copac. O văzuse doar din lateral, însă avea un farmec aparte ce i-a captat imediat atenţia. Nerezistându-i, se îndreptă imediat înspre ea.
- Îţi doreşti şi tu unul, nu-i aşa?, întrebă el.
Ea se uita cu drag la un câine aflat de partea cealaltă a parcului. Era rasa ei preferată. Îşi ridică privirea către el cu o uşoară întârziere. În acel moment el îşi dădu seama ce îi captase atenţia mai devreme, deviindu-l uşor din drumul său. Căzuse pradă ochilor ei căprui ca două văpăi, fusese fermecat de inocenţa pe care o putea vedea în ochii ei. Nu ar fi prima oară, Andrei are o slăbiciune pentru ochii dulci.
Au schimbat multe cuvinte împreună. Au vorbit de toate cele, dar sub vraja ochilor ei au vorbit mai mult despre el. Andrei nu este genul de persoană care să vorbească orice cu oricine, însă de această dată se simţea în siguranţă. El spuse multe din câte avea pe sufletul său încărcat şi îşi ciuli bine urechile la toate replicile pe care le primea. Două vorbe îi ajunseră la suflet şi pentru aceasta se simţea împăcat. Îşi dorea ca acele clipe să nu se termine niciodată. Dar el trebuia să-şi continue drumul pe care pornise.
Cu o uşoară senzaţie de nelinişte se îndreptă uşor către ieşirea din parc. Nu fusese nici o atingere sau un zâmbet între ei. Doar cuvinte. Parcă ceva nu era bine. Pentru o oarecare dorinţă de siguranţă îşi întorsese privirea către ea, vrând să-i facă cu mâna. Când se întorsese, ea nu mai era. Dispăruse parcă brusc, fără nici o urmă. Atunci Andrei realiză că se afla în acelaşi loc de mai devreme. Nici măcar ploaia nu se oprise, de parcă nu se îmtâmplase nimic. Şi-ar fi dorit să dea timpul înapoi, să-şi retragă cuvintele. Părea atât de real, însă nu a fost nimic? Dar totuşi timpul trecuse…
Cu ce a greşit Andrei? Cum te-ai simţi dacă tot ce îţi spune cineva ar fi o fabulaţie? Spuneţi-vă părerea.
